Dacă am putea să definim prin trei cuvinte perioada de la 1 la 3 ani acestea ar fi: explorare, autonomie și Eu singur. La această etapă copiii sunt foarte activi și plini de energie, explorând mediul înconjurător într-un mod spontan și deseori necontrolat. Gândirea lor este predominant concretă, iar relația cauză-efect a ceea ce se întâmplă în jurul lor este una de bază. De asemenea aceștia pot deveni iritați și enervați foarte ușor atunci când nu obțin ceea ce își doresc. Aceasta se datorează faptului că ei încep să își dezvolte dorințele și preferințele proprii, dar nu au încă abilitățile de a gestiona și a-și exprima frustrările într-un mod adecvat.
În privința dezvoltării fizice putem menționa câteva lucruri: copiii continuă să crească și să se dezvolte rapid; vor câștiga în greutate și înălțime și își vor dezvolta abilitățile motorii tot mai complexe. În jurul vârstei de un an, majoritatea copiilor încep să meargă de-a bușilea și să-și îmbunătățească abilitățile de echilibru. Cu cât se apropie de vârsta de 3 ani vor fi capabili să meargă singuri, să alerge, să sară și să arunce diverse obiecte. Hiperactivitatea este o caracteristică comună pentru această perioadă, deoarece copiii sunt într-o continuă explorare a mediului. Aceștia le pot solicita părinților să participe la diverse jocuri ca mai apoi să le ofere atenție și implicare în activitățile lor. Capacitățile motorii se dezvoltă și ele, permițându-le să prindă obiecte mici, să folosească lingurița sau furculița și să facă desene simple.
În această perioadă, copiii încep să dezvolte și să-și îmbunătățească abilitățile de comunicare și să-și extindă vocabularul. Ei învață să folosească cuvinte simple pentru a-și exprima dorințele și nevoile ca mai apoi să construiască propoziții scurte. Vocabularul li se extinde rapid, încep să înțeleagă și să utilizeze mai multe cuvinte și concepte, învață să își exprime emoțiile și să comunice verbal cu ceilalți, învață să spună cuvinte simple, să formeze propoziții scurte și să folosească pronumele. Înțelegerea limbajului se îmbunătățește, permițându-le să urmeze instrucțiuni și să înțeleagă mesaje mai complexe.
În privința dezvoltării socio-emoționale copiii încep să interacționeze cu alți copii dar și cu adulții din proximitate. Deși se luptă cu conceptele de împărțire și așteptare și pot fi adesea egocentrici; învață să împartă și să colaboreze. De asemenea, ei își manifestă în mod tot mai clar și mai intens emoțiile, precum furia, frica, fericirea dar și empatia față de ceilalți; încep să înțeleagă regulile simple și încep să interacționeze și să împartă cu ceilalți. La această etapă dezvoltă o autonomie crescută își exprimă din ce în ce mai bine dorințele și preferințele dar și pot experimenta, manifesta gelozie față de cei care sunt în centrul atenției părintelui. Aceasta se datorează dezvoltării lor emoționale și dorinței de a fi în centrul atenției și de a primi dragoste și afecțiune din partea părinților lor. Activitatea principală la această etapă de vârstă este jocul.
Capacitatea cognitivă a copiilor se dezvoltă rapid în această perioadă. Încep să înțeleagă concepte și relații mai complexe, cauza și efectul, spațialitatea, rezolvarea unor probleme simple etc. De asemenea, ei încep să fie curioși și să pună multe întrebări pentru a înțelege mai bine lumea din jurul lor. Capacitatea de concentrare și atenția se îmbunătățesc, permițându-le să se implice în activități mai structurate și să-și dezvolte abilitățile de joc imaginativ.
Pe măsură ce cresc, copiii încep să-și dezvolte tot mai mult autonomia. Ei încep să mănânce singuri, să se îmbrace singuri, să folosească toaleta și să se spele. Cu toate acestea, în această perioadă, ei pot avea nevoie în continuare de sprijin și îndrumare din partea adulților.
Este important să reținem că fiecare copil se dezvoltă în ritmul său propriu și că aceste etape pot varia ușor de la un copil la altul, părinții având rolul de a le oferi în continuare suport și îndrumare adecvată pentru a-i ajuta pe copii să înțeleagă și să-și gestioneze emoțiile și comportamentul într-un mod sănătos și adecvat.
Tips
Dacă aveți în plan o vizită și trebuie să-l luați și pe cel mic cu dumneavoastră recurgeți la un mic truc pentru a salva timp dar și nervi. Cu aproximativ o oră înainte de a ieși din casă puneți-l să aleagă din câteva hăinuțe cu ce vrea să se îmbrace apoi lăsați-l să se descurce singur. Explicați-i că poate cere ajutorul în caz de necesitate. Încercând să se îmbrace singur va obosi și într-un final va accepta să fie ajutat.
Spunem “BRAVO” sau nu ? Cât de des o spunem și cum?
Sunt sigură că veți fi de acord cu mine că avem fiecare dintre noi niște automatisme în vorbire, adică niște cuvinte care “singure ies pe gură” și ne dăm seama de ele doar după ce le-am zis și nu le mai putem retrage. Recunosc că sunt niște momente în care nu te simți deloc bine.
Ei, “bravo” pentru mulți este cel mai des folosit: de părinți, educatori, profesori, babysitter etc. . La terene de joacă poți auzi cuvîntul aceste de minimum 50 ori într-o ora: “împarte jucăria – Bravo”, “ridică-te de jos – așa, bravo”, “cum spui tu mama? – bravoo”; “mami, ia uite unde am putut urcă’ – “bravoo” zice mama cu ochii în altă direcție.
”Bravo” este o capcană destul de mare pentru părinți și copii. El poate pune bariere și poate crea comportamente false pentru că copilul uită exact ceea ce este mai important: gândurile, sentimentele și valorile lui. Copiii au nevoie de sprijin necondiționat și de iubire fără obligații. Iar acest ”bravo!” este condiționat pentru că el înseamnă că oferim atenție, recunoaștere și aprobare pentru că au făcut lucruri care ne bucură/ne fac mândri de el.
Cel mai rău, este că atunci când folosim “bravo” dezvoltăm imaginea de sine a copilului și nu stimă de sine. Cu alte cuvinte, copilul se evaluează pe sine în funcție de ce cred ceilalți despre el și nu în funcție de ceea ce crede el despre sine.
Stimă de sine – suma lucrurilor pe care le simți despre ține în interior.
Imaginea de sine – suma lucrurilor pe care crezi că ceilalți le simt despre tine.
Ego-esteem – crezi că eșți mai bun decît alții.
Noi, părinții, suntem responsabili să dezvoltăm stimă de sine la copiii noștri, pentru că el să știe la ce este bun, ce poate și ce nu, care e adevărata lui valoare, care sunt limitele lui, dar nu să caute confirmări de la cei din jur și să se aprecieze doar după ce îi spui ceilalți. Ce face în schimb lauda:
- construiește imagine de sine, nu stimă de sine;
- e întotdeauna pozitivă și creăm o iluzie;
- se concentrează pe calități exterioare doar;
- adaugă presiune!
Children learn to make good decisions by making decisions, not by following instructions.
Mary Budd Rowe, cercetător de la Universitatea din Florida, a descoperit că elevii care au fost lăudaţi cu generozitate de profesorii lor ezitau mai mult când răspundeau la întrebările acestora şi aveau un ton al vocii interogativ („hmm, şapte?”). Ei aveau şi tendinţa de a-şi retrage imediat ideea sugerată când un adult nu era de acord cu ei. Şi era mai puţîn probabil că ei să ducă la bun sfârşit sarcinile dificile sau să împărtăşească ideile lor cu alţi elevi.
În multe lucrări scrise de Alfie Kohn, gășiți cîteva motive principale de ce nu se recomandă să spunem doar bravo copiilor:
- Îi manipulează pe copii.
- Creează persoane dependențe de laudă.
- Duce la pierderea interesului.
- Îi răpeşte unui copil plăcerea de a face ceva.
- Diminuează reuşita.
Ce zicem sau facem în schimb?
Alternativă este să colaborăm cu copilul, să descoperim motivele pentru care el se poartă într-un fel sau altul, să înțelegem ce simt ei și mai ales să-i implicăm pe copii în procesul de luare a deciziilor.
De multe ori, copii au nevoie doar să se simtă văzuți. De exemplu: “mami, uite unde am urcat”, aici copilul doar vrea atenția mamei, doar să simtă că a fost văzut. În aceste momente, e mai ok să faci contactul vizual și să nu spui chiar nimic, sau puteți spune “Văd că ai urcat cu o treaptă mai sus” sau “Ai reușit”.
Alteori, copilul are nevoie să îi cerem părerea, mai ales în procesul de creație (plastilină, desenat/pictat, colorat, construit etc). “Mami/tati, uite ce am desenat” – faceți contact vizual, apoi întrebați “da scumpule, văd. Poți să-mi spui aici ce ai desenat? Dar aici? Aici observ că ai folosit culoarea X”, ‘care parte a desenului ți-a părut mai anevoioasă?” și să vedeți cîte chestii o să va poveseasca copilul despre desenul lui care în viziunea voastră era doar “cai verzi, pe pereți”.
Când copiii ne vin în ajutor cu ceva, să le mulţumim: “Mulţumesc că ai adus farfuria, apreciez/sunt recunoscătoare”.
Foarte des se laudă copilul cînd împarte jucăriile. Voi știți că eu nu sunt de acord cu ideea că copiii “trebuie” să se împartă afară cu jucăriile personale, dar asta e altă tema. Dar, și aici, dacă copilul a împărțit, în loc de bravo puteți spune “am observat că ai împărțit cu Matei jucăriile. Cum te-ai simțit?”
Adică, pe scurt, în loc de bravo mai bine: “faci doar contactul vizual și nu spui nimic” sau “comentezi mai puțin și lași copilul să povestească mai mult” sau cel mai simplu “spui ce observi”.
Iar cel mai important, înainte să spui ceva, răspunde la aceste 2 întrebări pentru tine:
- Îl ajută acțiunile noastre să aibă un simț al controlului asupra propriei vieți – sau să aștepte mereu aprobarea noastră?
- Îl ajută să devină mai entuziasmat de ceea ce face – sau transformă acțiunea în ceva ce vrea să facă cât mai rapid pentru a primi aprobarea/laudă/recompensă?
Marcelina Uncu
Lasă copilul să se cațăre
Cum se dezvoltă abilitățile copiilor prin cățărat ?
Copiii au o abilitate înnăscută de a se cățăra. Pentru ei, mișcările sunt mai ușor de realizat, deoarece raportul putere-greutate este mai favorabil decât pentru un adult. Greutatea corporală este încă mică, dar forța este mare. Copiii păstrează mulți ani această forță și este bine să fie folosită în mod adecvat. Corpul copiilor este și mult mai flexibil, așa încât pot face mai ușor anumite mișcări.
Mai mult, copiii nu au sentimentul fricii de la urcat fiecare treaptă. Ca părinți, vedem în asta un motiv deîngrjiorare, dar în timpul escaladei, lipsa fricii este un avantaj. Se dezvoltă, în schimb, simțul responsabilității pentru camarazi, precum și conștiința importanței concentrării în timpul escaladei. A nu îți fi teamă înseamnă deci pur și simplu libertate de mișcare, nu și neglijență sau iresponsabilitate.
Copiii nu își impun atât de multe limite. Noi, adulții, avem tendința să credem că știm de ce suntem capabili. Preferăm să nu începem anumite lucruri pentru că credem că oricum nu le putem duce la bun sfârșit, pentru că avem frică de înălțime sau avem câteva kilograme în plus. Cei mai mulți copii nu se auto-limitează în acest fel. Pentru ei, rezolvarea unei sarcini în funcție de abilitățile proprii, fără a lua în considerare constrângeri externe, este ceva firesc.
Prin cățărat pot fi dobândite o mulțime de abilități. Fiind un sport de creativitate, poate fi practicat cu succes chiar și de copiii mai puțin atletici. Cățăratul este de fapt un puzzle care trebuie rezolvat: uneori trebuie să mergi mai departe, să cauți noi rute, noi moduri de a te cațără, alteori trebuie să o iei de la început.
Care sunt efectele benefice ale cățăratului?
Capacitatea de concentrare
În timpul cățăratului este nevoie de concentrare intensivă. Cățărându-se, copiii trebuie să fie mereu atenți la pasul următor, iar ca parteneri trebuie să fie atenți tot timpul și la pașii colegului lor, și să își mențină stabilitatea prin coarda cu care sunt legați. Această atenție nu e valabilă doar pentru escalada, căci o pot valorifica și în alte domenii. Copiii cățărători sunt capabili să se concentreze mai mult timp și la școală, își pierd mai greu atenția în timpul orelor.
Coordonare ochi-mâna
Prin cățărare, copiii își pun în mișcare ambele mâini și ambele picioare. Coordonarea folosirii mâinilor și picioarelor cere o atenție sporită. În timp ce calcă mai sus pe perete, trebuie deja să caute cu mâna suportul de care se pot prinde. Dacă învață din copilărie să își coordoneze mișcările în mod corespunzător, își vor însuși mai ușor forme mai complexe de mișcare. Este deci o bună pregătire pentru orice alt sport.
Capacitatea de rezolvare a problemelor
Peretele este de fapt o problema ce trebuie rezolvată. Ca să rezolve aceste probleme, copiii au nevoie de coordonarea capacităților fizice și psihice. Ei învață să nu dea înapoi dacă ajung într-o situație mai complicată sau neașteptată.
Încrederea în sine
În urmă succeselor obținute prin escalada, copiii învață să ia decizii rapide și responsabile, pentru ași atinge în modul cel mai eficient scopurile. Trebuie să aibă încredere în propriile puteri fizice și capacitatea lor mentală. Această le de siguranță, siguranță ce se va arată mai târziu în toate domeniile vieții lor.
Ajută la învingerea fricilor
Cățăratul este deosebit de util pentru copii în descoperirea propriilor limite și capacități. Coarda de siguranță le dă posibilitatea să îndrăznească să facă lucruri pe care altundeva nu au curajul să le facă. Urcând tot mai sus, își pun limitele la încercare și de multe ori încearcă variante de traseu care ar părea să le depășească abilitățile. De multe ori, copii de 9-10 ani se cațără ușor chiar pe trasee destinate adulților avansați.
Încredere și formarea echipei
Cățăratul dă copiilor posibilitatea să vadă cum este să lucrezi cu alte persoane și cum să se integreze într-o echipa. Trebuie să aibă încredere unii în alții și să își ajute partenerul la rezolvarea unor probleme. Pot să ii ghideze pașii atunci când observă că nu se află pe drumul cel bun. Trebuie să aibă răbdare cu acesta, atunci când se odihnește la jumătatea drumului sau se gândește la pasul următor.
Echilibru fizic și spiritual, siguranță
Cu toate solicitările sale fizice și mentale, cățăratul nu este un sport ușor. Dar ca urmare, copiii învață să aibă încredere în propriul corp și este un sport foarte portrivit și pentru tinerii aflați în pragul adolescenței, când privesc provocările în mod mai conștient.
Ajută la fixarea unor scopuri și atingerea lor
De-a lungul antrenamentelor, copiii învață că se pot rezolva și sarcinile complicate. Poate că nu toate cățărările lor vor fi încununate de succes, trăind astfel și sentimentul nereușitei. Din experiență noastră, dacă un copil nu reușește să realizeze un anumit traseu, atâta tot încearcă până când într-un final ajunge sus. Copiii învață mult din greșeli și se gândesc că data viitoare să nu le mai repete.
Aduce mai aproape copiii de natură
Cățăratul în spații închise / săli este un exercițiu pentru cățăratul pe stânci. Unii se opresc aici și se gândesc că acest exercițiu în sine este destul pentru un hobby. Însă ceea ce trezește curiozitatea copiilor este cum e să încerci în natură ceea ce ei învață pe peretele artificial. Cățăratul pe stânci, poate deveni și un eveniment familial. Este dovedit faptul că mișcarea în aer liber scade nivelul stresului, conectează copiii la natură, învățându-i în același timp multe lucruri utile despre mediul înconjurător.
Capacitatea fizică de a staîn picioare
Până acum, am vorbit exclusiv despre efectele pozitive ale cataratului asupra capacităților intelectuale. Cățăratul este o activitate sportivă, așa că nu putem să nu amintim efectele sale asupra condiției fizice. În primul rând, contribuie la întărirea mușchilor coloanei vertebrale și a trunchiului. Mulți copii au probleme cu postura, mai ales școlarii. În timpul celor 6-8 ore cât stau în bancă și iau notițe, nu sunt foarte atenți la postură, iar dacă sunt atenționați să se îndrepte, le este greu să mențină această poziție mai mult timp. Același lucru este valabil și referitor la mușchii abdominali și lombari. În timpul cățăratului, acești mușchi se întăresc pe neobservate. Mai mult, prin exercițiul constant se poate corectă și piciorul plat. Devin mai puternici și mușchii picioarelor, foarte solicitați în timpul urcării.
În concluzie, cățăratul implică mușchii întregului corp. Este o formă de mișcare naturală, intuitivă, o varianta de fitness bazată pe propria greutate, în care fiecare parte a corpului se dezvoltă proporțional.
Marcelina Uncu
Cosmarul si pavorul nocturn la copilul mic (18 luni-6 ani).
Ce este pavor nocturn? Cum îi facem față?
Până la vârstă de 3 ani, copilul nu distinge cu claritate realul de imaginar. Prin urmare evenimentele din viața diurnă pot continuă sub formă de vise trăite la intensitate maximă de către copil. În vis, părți din evenimente, oameni, animale, personaje din povești aparent inofensive copilului, se pot transforma în adevărate evenimente stresante, creaturi periculoase care îl urmăresc în intenția de a-i face rău lui sau apropiaților lui.
Ce este pavorul nocturn?
Pavorul nocturn (cunoscut și sub denumirea de teroare nocturnă) este inclus în catgeoria parasomniilor, fiind un tip de tulburare de somn frecventă în copilărie dar care scade ca frecvență odată cu înaintarea în vârstă, de regulă episoadele încetează cel târziu în adolescență. Deși impresionante, mai ales penru cei din jur care asistă la astfel de manifestări, crizele de pavor nocturn nu au consecințe asupra sănătății fizice și psihologice a copilului.
Ne-am confruntat cu prima criză de pavor nocturn, acum câteva zile, Eric avea 23 luni. A fost una din cele mai intense experiențe pe care le-am trăit ca părinte și spun asta fără să exagerez. A început să plîngă și să se rotească prin pat fără să se oprească. În acel moment, nu a vrut nici în brațe și nici măcar să ia sânul. La un moment dat a deschis ochii, dar continua să plîngă și să dea din mâini și din picioare însă nimic din ceea ce făceam nu îl liniștea. Ceea ce m-a speriat foarte tare a fost că deși vorbeam cu el, deși îl mișcam, îl atingeam, deși avea ochii deschiși el nu ne auzea, nu ne vedea, nu reacționa, continuă să plângă speriat, dar parcă nu ar fi fost prezent.
Care sunt semnele și simptomele terorilor nocturne?
În timpul unui pavor nocturn, un copil are următoarele simptome:
- se ridică brusc din pat;
- strigă sau țipă că și cum s-ar află în primejdie;
- are o respirație și bătăi ale inimii mai rapide;
- este transpirat;
- este supărat și îi poți citi spaima în ochișori;
- se deplasează în pat, adesea în mod incontrolabil sau violent, că și cum ar avea o criză convulsivă;
- este agitat și are impulsuri rapide;
- are ochișorii deschiși dar nu te observă și nu realizează că ești lângă el, oricât ai încerca să îi vorbești;
- este foarte dificil de trezit, calmat și consolat;
- este foarte confuz dacă reușești să îl trezești;
- poate cobora din pat că și cum ar fi somnambul, eventual se poate răni;
- după câteva minute sau câteodată mai mult, copilul se calmează și se întoarce la culcare.
Ce declanșează pavorul nocturn?
Episoadele de pavor nocturn pot avea diverși factori declanșatori și majoritatea părinților reușesc cu atenție să îi identifice și în timp să îi evite. Printre factorii declanșatori se numără:
- oboseala excesivă, suprastimularea pe timp de zi sau înainte de culcare;
- stress-ul emoțional, anxietatea;
- schimbarea mediului în care doarme copilul;
- febra;
- orice stimul (lumină, zgomot, etc) care îl poate trezi brusc pe copil;
- o vezică prea plină;
- tulburări de respirație pe timpul somnului (ex apnee osbtructivă);
- anumite medicamente;
Pavorul nocturn are loc la cca 2 sau 3 ore după ce un copil adoarme, când somnul trece din stadiul cel mai adânc al somnului non-REM la somnul REM mai ușor. De obicei, această tranziție este una netedă. Dar, uneori, un copil devine supărat și înspăimântat – iar reacția fricii este o teroare.
Sunt anumiți copii mai predispuși la episoade de pavor nocturn?
Pavorul nocturn pare să aibă și o componentă familială, fiind mai comun la copiii la care există antecedente de pavor noctrun sau somnambulism, în familie. Episoadele de pavor nocturn apar de regulă între 4 și 12 ani, alte surse indică intervalul de vârstă 2-7 ani și dispar de la sine, odată cu înaintarea în vârstă, în majoritatea cazurilor (deși în cazuri izolate pot persistă și la vârsta adultă). Atunci când debutul are loc în adolescență sau la vârsta adultă, pavorul nocturn se poate asocia cu o formă de epilepsie. Consensul este că la ora actuală nu există nicio asociere între crizele de pavor nocturn la copil și probleme de sănătate mintală ulterioară.
Cum îmi pot ajută copilul dacă are terori nocturne?
Terorile nocturne pot fi foarte supărătoare pentru părinți, care s-ar putea simți neajutorați atunci când nu își pot alina copilul. Cel mai bun mod de a face față acestor episoade este să așteptați cu răbdare și să va asigurați că nu se rănește. De obicei, copiii se vor liniști și se vor întoarce la culcare în câteva minute.
Este mai bine să nu încercați să îl treziți în timpul unei terori nocturne. De obicei, acest lucru nu funcționează, iar copiii care se trezesc sunt probabil dezorientați, confuzi și poate dura mai mult timp să se liniștească.
Nu există tratament pentru terorile nocturne, dar puteți încerca să le preveniți. Încercați să:
- reduceți stresul copilului
- creați o rutină de culcare care este simplă și relaxantă
- asigurați-va că se odihnește suficient
- nu îi supraîncărcați programul
- nu îl lăsăți să stea prea târziu
Dacă copilul dvs. are o teroare nocturnă în același timp în fiecare noapte, puteți încerca să-l treziți cu 15-30 de minute înainte pentru a vedea dacă acest lucru va ajută să îl preveniți – deși nu aș recomandă trezirea copilului, dar puteți face o proba pentru a vedea dacă are efect.
Dacă terorile nocturne au loc în mod repetat, discutați neapărat cu medicul pentru a va trimite la un specialist în somn – copilul are nevoie de odihnă!
Plus, mai puteți încerca câteva strategii:
Oboseală poate contribui foarte mult la pavorul nocturn. Dacă copilul nu doarme suficient, încercați să îl culcați seară mai devreme și stabiliți un program mai regulat de somn. Uneori, un pui de somn scurt poate ajută. Dacă este posibil, evitați zgomotele sau alți stimuli care i-ar putea întrerupe somnul.
Stabiliți o rutină regulată și relaxantă înainte de culcare. Faceți activități liniștitoare – cum ar fi citirea unei povești, un puzzle sau o baie caldă – înainte de culcare. Exerciții de meditație sau de relaxare pot ajută, de asemenea. Faceți dormitorul confortabil și liniștit pentru somn.
Pentru a preveni rănirile, închideți și blocați toate ferestrele și ușile exterioare pe timp de noapte. Blocați ușile sau scările cu o poartă specială și mutați cablurile electrice sau alte obiecte care prezintă pericol. Evitați utilizarea paturilor supraetajate. Așezați obiectele ascuțite sau fragile astfel încât copilul să nu ajungă la ele.
Identificați lucrurile care îl stresează și gândiți-va la posibile modalități de a face față stresului. Dacă copilul pare anxios sau stresat, vorbiți despre ce-l deranjează. Un profesionist în domeniul sănătății mintale va poate ajută.
Oferiți-i confort. Dacă copilul are un episod de pavor nocturn, va recomandăm să așteptați. Poate părea îngrozitor să îl priviți fără a-l putea ajută, dar este tot ce puteți face în acel moment. Vorbiți încet și calm. NU ridicați vocea, nu ilcercati să îl treziți forțat. De obicei, episodul se va opri în scurt timp pe cont propriu.
Păstrați un jurnal de somn. Pentru mai multe nopți, rețineți câte minute după ora de culcare apare acest episod. Dacă timpul este destul de consecvent, trezirea anticipată poate ajută.
Iată cum faci diferenţa între un coşmar şi o teroare nocturnă:
- Coşmarul apare în etapa de somn cu vise, numită REM. Cel mai frecvent, el apare în ultimele ore de somn, adică spre dimineaţă, când perioadele REM sunt mai lungi. Teroarea nocturnă apare în primele 2-3 ore de la adormire, în etapa de somn fără vise. Ea nu este practic un vis, ci o reacţie de descărcare a unui sistem psihic surescitat.
- Copilul care a avut un coşmar se trezeşte în timpul acestuia, este conştient unde se află şi îşi aduce aminte şi dimineaţa că a visat urât. Copilul care a avut o teroare nocturnă poate țipa, plânge sau zvârcoli, însă nu e treaz (chiar dacă uneori are ochii deschişi). Dacă încerci să vorbeşti cu el îţi dai seama că nu îţi răspunde şi, dacă chiar se trezeşte, este confuz şi buimac.
- Coşmarurile pot fi reamintite dimineaţa, cu sau fără detalii. În schimb, cel care a trăit o teroare nocturnă nu îşi aduce aminte dimineaţa să fi visat urât sau să fi ţipat în somn.
Dacă îţi dai seama că micuţul tău a avut o teroare nocturnă şi nu un coşmar, să nu îl trezeşti în timpul acesteia. Chiar dacă pare greu să stai pe margine fără să intervii, este cea mai bună soluţie, pentru că o eventuală trezire doar îl va speria şi îl va face să creadă că are o problemă.
Dacă, în schimb, eşti sigur că micuţul tău a avut un coşmar, probabil te întrebi de ce a apărut şi dacă este el semnul unei probleme emoţionale.
De ce apar coşmarurile?
La fel ca tot ce ţine de somn şi vise, coşmarurile sunt mai complexe şi mai greu de înţeles decât credem. Astfel, ele apar şi la copiii stresaţi dar şi la cei fără probleme. Pot semnaliza apariţia unor traume dar pot fi şi rodul aleator al minţii adormite. Uneori ele indică faptul că micuţul are o problemă importantă, alteori sunt doar ecoul unor scene neînsemnate de peste zi. Aşadar, faptul că micuţul tău are un coşmar nu te ajută prea mult să ştii dacă el are o problemă sau nu. Totuşi, sunt şanse mai mari ca visele urâte să indice că ceva nu e în ordine cu copilul dacă:
- Sunt tot mai frecvente şi mai intense;
- Sunt retrăiri ale unor episoade din viaţa de zi cu zi (copilul retrăieşte în mod repetat aceeaşi scenă);
- Îl fac pe copil să evite somnul sau anumite activităţi care îi aduc aminte de coşmar.
În acest caz, pe lângă faptul că îţi vei ajuta copilul să treacă peste visul urât, e important şi să sondezi puţin problemele şi mesajul pe care îl transmite (adică să îţi dai seama care este frica puternică din care izvoraşte coşmarul şi să îl ajuţi să o depăşească).
In cazul in care va confruntati cu copilul cu mici probleme de somn, o recomandare: cartea “Iepurasul care voia sa adoarma“.
Marcelina Uncu,
Psiholog Clinician şi Consilier Parental